Libertatea este privilegiul de a ne elibera de lucrurile care nu ne plac, pentru a deveni robii lucrurilor care ne plac.

miercuri, 14 ianuarie 2009

EMINESCU IN VIZITA LA BOJDEUCA

"Când venea cu trenul la Iasi, desi-i sfârâiau cãlcâile dupã Veronica Micle, "bãdia Mihai" lua birja din garã si se oprea in râpa Ţicăului la prietenul mai vârstnic Ion Creangã. Acolo avea povestitorul cel voinic si mãtãhãlos, cu limba ca meliţa, o cãsuţã cu ferestrele cât palma, numitã bojdeucã. Ei, si in ziua aceea de arşiţã, când musafirul işi lãsa genţile pe cãrare, lângã izvor, ocolind cerdacul foind de mâţe, ce-mi aude in spatele bojdeucii? -Bâl - bâl - bâl... Ce era? In butoiul cel mare, plin ochi cu apã, ieseau bulbuci de parcã acolo era afundat un hipopotam. Deodatã, din butoi a iesit capul lui Creangã, ce nu ştia de sosirea oaspetelui... Fãcea baie rãspopitul şi se visa intr-o bulboanã din Ozana. -Bãdie Mihai! Tu erai? Se lovi el peste gurã şi pleoscãi: ptiu - ptiu, mãi Nicã, boţ cu ochi, cã era sã-ţi crape inima de spãriet! Ce surprizã! Domnul Eminescu! -Chiar el! In carne si oase bãdiţã Creangã din Humulesti. Imi fierb straiele pe mine, mã strânge papionul! Mare nãduşealã la Iasi! "Hipopotamul" ieşi destul de sprinten din butoi, acoperindu-şi goliciunea c-un ştergar lung, inflorat. -Pãi ce mai aştepţi, bãdie Mihai? Haide huştiuliuc in butoi! Sã te rãcoreşti degrabã, drumeţule! Vãlelicã, ce bucurie mi-ai fãcut! Cât te-am aşteptat sã vii, poete, dar...Beşteleu feşteleu, cã nu pot striga vãleu, şi cuvântul s-a dus ca fumul in sus, şi de venit n-ai venit...Cum ţi-am scris... -Ba am venit, Nicã din Humuleşti. Si-am sã intru in butoi, ha, ha! Mihai, ajutat de poznaşul grãsan care hohotea zgomotos şi-a aruncat hainele strâmte de Bucuresti si huştiuliuc in butoi, bucurându-se de apã ca-n vremea copilãriei. Il stropea pe Creangã, ce se aşezase pe scäunel, cu lopãţica de scãrpinat in mânã. -Domnule Eminescu, matale erai!? Cãsca ochii cât cepele ţiitoarea Tinca, apãrutã din grãdinã. Credeam c-a turbat ghiujul meu Nicã...Toti se zguduiau de râs, rãzbit cu ecou pânã in dealul Ciricului. -Lasã vorba, Tincå- Tincuţã, şi scoate niste stacane cu vin de Sorogari, cã tare-i sete musafirului. -Iţi arde şi tie gâtiţa, omule. Ai arşiţã la limbã. Dar musafirul o fi flãmând. Pãi am colac proaspãt, fasole fãcãluite, şi cârnaţi din gavanos. -Aşa da, coanã Tinca! Zâmbea pofticios, din butoi, Mihai. Vom mânca precum boierii din vechime. Nu peste multã vreme, când rândunelele ciripeau prin cuiburile prispei, Tinca aşezã pe masa butucãnoasã din cerdac, acoperitã cu prosop de in, un colac ochios, cãni cu vin rece din zãmnic, strãchini cu cârnati aruncati peste fasole fãcãluite, stropite cu ceapã rumenitã. Se bãteau calicii la gurile lor, tot inbucând cu lingurile de lemn şi potolindu-şi setea din cele ulcele pântecoase. Lui Creangã i-a aburit nasul de poftã si de plãcere, hãpcãind ca Flãmânzilã, fãrã sã mai rosteascã un cuvânţel. -Coanã Tinca! Indrãzni poetul intr-un târziu, când burtile erau umflate. Rogu-te un lucru. Uite un pumn de parale, pentru birjã şi bunãtãţuri. Dute şi cheam-o aici pe doamna Veronica. -M-oi duce, coane Mihai, cum m-am dus şi altã datã. Cã citesc in ochii mãtãluţã un dor neastâmpãrat... ''

Cam aşa se desfãşurau, dragi cititori, intâlnirile celor doi prieteni...Eminescu il cunoscuse pe invãţãtorul Ion Creangã in vremea când era revizor scolar. Dupã G. Cãlinescu, s-au vãzut intâi la crâşma Bolta Rece (existentã si astãzi). Atunci in toamna lui 1875, erau atraşi de izul vinurilor curate de poloboace, bãute cu ulceaua de pãmânt pãstrãtoare de aromã... In hrube, dupã ce Creangã şi-a dezlegat basmaua diaconeascã de snoave şi zicãtori populare, spre deliciile cu lacrimi ale poetului, s-au hotãrât intr-o uitare totalã de sine sã meargã la Junimea. Aşa l-a adus Eminescu pe Creangã in casa Pogor. Prima povestire "Soacra cu trei nurori" a apãrut la 1 octombrie 1875 in "Convorbiri literare". In bojdeuca din Ţicău, poetul a locuit mai intâi, când era revizor şcolar, dar şi mai apoi, in multe rânduri. Mihai l-a indemnat pe Ion sã punã pe hârtie poveştile, povestirile şi amintirile din copilãrie...Tot impreunã cutreierau imprejurimile de la Ciric, Aroneanu si Sculeni, ori mahalalele Iaşilor din Pãcurari, Tãtãraşi, pânã la hanul Trei Sarmale unde clientii dornici de bãuturã primeau gratis câte... trei sarmale moldovenesti. Altãdatã, fugeau cu birja tocmai in Târguşor, dupã barierã, la Crâsma lui Târu, dimpreunã cu Zahei, fratele humulesteanului. Tolãniţi pe iarbã - povestea mai apoi Tinca - puneau de le cântau doi ţigani zdrenţãroşi, unul cu scripca si celãlalt cu cobza, cântecele glãsuite altãdatã de cãtre Barbu Lãutaru'. Mâncau cu poftã fripturã cu mãmãliguţã. S-apuca sã cânte şi poetul, care avea un glas dulce de-ţi dãdeai si cãmaşa sã-l asculţi. Mai ales ii plãcea sã cânte "Frunzã verde baraboi, Durduleanã mãi"... De aceea, când Eminescu se mutã la Bucureşti, invãţãtorului Ionicã i se frânge inima de urât si amãrealã, trimitându-i scrisori induioşãtoare: "Bãdie Mihai, nu pot sã uit acele nopţi albe când hoinãream prin Ciric si Aroneanu, fãrã pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi pãrãsit de toti"... "Bãdie Mihai, ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Iaşul nostru cel oropsit? Veronica a fost azi pe la mine, şi mi-a spus cã şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rãu ţi-am fãcut noi? De Crãciun te aşteptãm sã vii. Tinca a pregãtit de toate si mai ales "sarmalele" care ţie iţi plãceau foarte mult"... Dar şi Creangã, atunci cánd pleca la Bucureşti, trãgea in gazdã la...Mihai Eminescu, de se intrebau toţi cum se explicã prietenia nezdruncinatã dintre cei doi scriitori... Cicã un junimist l-a intrebat odatã pe Eminescu:
-Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangã?
Stiti ce-a rãspuns?
-Vorbim şi noi ce ne trece prin minte...

Autor necunoscut (mie)
(Copiat de Giorgio Roth de pe niste pagini rupte dintr-o carte si gasite in podul casei bunicilor)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu