Libertatea este privilegiul de a ne elibera de lucrurile care nu ne plac, pentru a deveni robii lucrurilor care ne plac.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Amintiri despre Eminescu (de Alexandru Vlahuta)

"Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu si fantastica lui nuvelã "Sãrmanul Dionis". Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternicã; adâncimea fascinantã a gândurilor lui mã umplea de un fior mistic de o admiratie extaticã...Si de multe ori am cãutat sã construiesc in inchipuirea mea de copil, figura necunoscutã a acestui zeu, care mi se pãrea cã trebuie sã trãiascã o viatã cu totul deosebitã de a noastrã, intr-o lume supraumanã in basme. Credeam câteodatã cã-l zãresc in unele tablouri din "Sãrmanul Dionis", o vagã siluetã care se depãrta mereu si parcã se topea intr-o luminã intensã ametitoare. Când am terminat liceul, aveam in cap figura lui Eminescu asa cum mi-o fãcusem eu: un tânãr slab, inalt, palid si tras la fatã, cu ochii negri, visãtori, pe umeri ii cad plete ondulate, o hainã lungã si veche ii acoperã trupul pânã in cãlcâie; el nu vede pe unde calcã, nu se uitã la nimeni si merge ca un somnambul, parc-ar pluti...Trei ani am cãutat pe ulitile capitalei figura aceasta si n-am gãsit-o. Intr-o zi mã-ntorceam cu mai multi prieteni de la Universitate. In dosul pasajului, aud pe cineva zicând: "Uite Eminescu"! Toti ne oprim sã-l vedem. Un om in vârstã, bine fãcut, rotund la fatã, fãrã plete, imbrãcat ca toti oamenii... Il vãd suindu-se-n tramvai - mã despart de prieteni si mã urc si eu. M-asez in fata poetului si-l privesc, dar cu sfialã! El tine pe brate un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mâna dreaptã îi sunt pline de cernealã violetã, ochii lui mici, infundati, cu gene rare, au privirea vagã si ostenitã a omului distras, dus pe gânduri...Lângã el stã o cocoanã slabã si sulemenitã, care-l priveste fix, din ce in ce mai intrigatã.Ea isi sterge cu batista colturile gurii si-si potriveste bridurile de la pãlãrie cu gesturile une-i persoane gata sã ia o hotãrâre. "-Asa-i cã nu mã mai cunoaste-ti, domnule Eminescu?!"...Eminescu se-ntoarce; un zâmbet blând îi lumineazã fata: "-Doamna A... Cu ce pricinã pe-aici?" Si doamna îi spune cã fata ei a pãrãsit "trupa" si cautã un loc de profesoarã; îi aduce aminte de când fãcea si el parte din trupã si ofteazã... "-Dar d-ta, ce faci aici in Bucuresti?" "-Eu... dau lectii..." Suntem in strada Buzestilor. Eminescu se ridicã-ncet si face semn conductorului sã opreascã. "-Ce, pe-aici stai?" Poetul rãspunde c-o miscare plictisitã din cap, care-nsemna si "da" si "bunã ziua" si multe de toate... Cinci ani dupã asta...Stam amândoi la o masã in cafeneaua de la "Imperial". In fata noastrã, la o altã masã, e un bãtrân chel c-o figurã foarte expresivã, de-o slãbiciune si de-o paloare bolnãvicioasã. Eminescu il priveste lung, milos, nu-si poate lua ochii de la el. Se pleacã incet la urechea mea: "-Oare cine-o fi? Tu nu-l cunosti?" "-Nu... da' de ce mã-ntrebi?" "-Grozav, seamãnã cu tata." Intrebãm pe chelner si aflãm cã-i consulul de la Salonic. Poetul mã sfãtuieste sã traduc in versuri "Cei sapte de la Teba" si laudã seninãtatea si mãretia tragediilor clasice. O fetitã c-un paneras de flori se tot milogeste pe lângã noi, c-un aer de sfâsâetoare mizerie. Aleg o garoafã si i-o dau poetului care-mi spune cã-i plac florile...Eminescu ridicã-n sus garoafa c-un gest delicat, se uitã gânditor la petalele învoalate, de un ros inchis si ca si cum ar relua sirul unei discutii intrerupte un moment, imi spune: "-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi nebuneste...ne trebuie ceva nou, cu totul nou...un nebun, dar un nebun de geniu care sã-si [indescifrabil] el o formã a lui s-un drum de" [indescifrabil] Eu il privesc lung nedumerit; astept sã vãd cu ce se leagã asta. "-Uite, dintre tinerii de azi, stii cine dã semne c-are sã fie poet mare la noi?" "-Cine?" "-Mile. Da, da, nu te uita...Mile e poet...In "caietul rosu" al lui am gãsit lucruri minunate!..." E târziu, aproape miezul noptii. Afarã plouã si cum n-avem umbrelã, o tinem mai mult o fugã pânã la hotel Metropol. "-Rãmâi la mine noaptea asta..." "-Nu pot, am de fãcut gazeta pe mâine si mie nu-mi vine la indemânã sã scriu decât acasã la mine...Da' hai cã mã sui si eu pentr-n sfert de ceas, poate-o mai sta ploaia." Eminescu are chef de vorbã. Imi povesteste o dragoste a lui, o intâmplare curioasã care i-a inspirat poezia "Luceafãrul", si care nu se poate spune aici. "-Dar stii cã sunt douã aproape?" Isi ia pãlãria si pleacã grãbit.Mã culc. Ascult cum rãpãie ploaia pe acoperis; si mã gândesc la marele Eminescu, cât îi de sãrac si de chinuit. Am un bilet de loterie si fac planuri generoase pe câstigul cel mare de 100000 lei. Aud pasi pripiti de salã...o bãtaie discretã in usã: "-Cine-i?" Aprind lumânarea. Eminescu, ud leoarcã, isi ia floarea de pe masã si zgribulit, c-un râs copilãresc, imi zice "noapte bunã" si pleacã...

2 comentarii:

aurelia spunea...

Felicitari pentru ideea de a posta un astfel de text! Desi sustin blogosfera feminina, apreciezi si barbatii inteligenti. Sa-ti mearga bine!

aurelia spunea...

*apreciez... Mi-a scapat o litera, dar stiu ca ai sa intelegi...

Trimiteți un comentariu